Eu sunt doar un gand. O idee. Sunt ceva care se straduie sa devina cineva si vede, din ce in ce mai clar, ca nu va deveni. Sunt ceea ce ati fi fost si voi daca va lasati coplesiti de lucrurile pe care nu le-ati fi putut face.
Da, stiu, citesc – eu singur, nu ma astept sa vina vreodata cineva – si ma intreb, eu, cititorul, “de ce“.
Pentru ca nu mai am unde.
Pentru ca nu mai am cu cine. Nu mai am cui.
Si trebuie sa-mi strig singur undeva amaraciunea.
Nu mai exista prieteni asa cum stiam noi ca ar trebui sa fie. “Noi”, da, a trecut atata vreme si am imbatranit, ma surprind mirandu-ma ca pustoaicele in tramvai imi vorbesc cu dumneavoastra, tresar si ma intorc abtinandu-ma sa spun ceea ce de fapt mi se citeste in priviri… si totusi sunt batran.
Am trait niste vremuri despre care ei habar nu mai au. S-au nascut oameni care acum isi serbeaza majoratul si care habar nu au cine a fost Ceausescu, de ce a fost lovitura de stat, de ce au murit oameni ca prostii si uite-asa…
Nu mai exista prieteni, spuneam. Nu mai trebuie sa am, si nu mai am, incredere, in nimeni altcineva decat in mine insumi. Nici in femeia de langa mine, nici in parinti, in frati, in veri… Si, cu toate astea, desi nu mai am incredere, sunt intotdeauna dezamagit ca ei se comporta exact asa cum anticipez eu. Adica intorc spatele sau se intorc cu totul impotriva-mi.
De aceea.
De aceea sunt aici. De aceea nu vreau sa citeasca nimeni.
