Imi aduc aminte de vremurile in care veneam acasa de la serviciu, era cald si era bine acasa, si ma asezam pe jos si o ora ma jucam cu fetita mea sau stateam langa ea si o priveam cum se joaca. De multe ori chiar atipeam, dar avea ea grija sa ma trezeasca sarind pe mine sau tragandu-ma de maini, de picioare, bagandu-mi cate un deget in ochi sau in alte feluri delicate si tipice unui copil mic.
Si se facea ora cand trebuia sa-si bea paharul cu lapte si sa se uite la desene animate.
Si apoi se facea ora sa faca baie. Si ne jucam in cada.
Si apoi adormea.
Cel mai tarziu la ora noua seara se lasa linistea in casa.
Toate au ramas in urma…
Eu nu (prea) mai vin acasa de la serviciu pentru ca nu mai am serviciu.
Ea a crescut si acum nu mai sta in nici un caz locului.
Fratiorul ei vrea toata atentia din casa.
Ea de-abia daca mai vrea sa bea lapte. In schimb, s-ar uita la desene animate toata ziua.
Si in nici un caz nu mai vrea sa doarma altfel decat cu mami.
Acuma nu mai e liniste in casa nici noaptea, decat cel mult trei ore.
Ce mult a trecut de atunci… un an…
