De ce scriu? M-am intrebat si eu vazand mai ales cum scriu unii precum abjectu’, groparu, warsongu sau avionaru. Citindu-i pe ei mi-e rusine ca nu mai sunt in stare nici macar sa scriu si ca, atunci cand eram, mi-am irosit talentul asta cu imbecilitati. Singurul lucru de care sunt sigur ca mi-a mai ramas e faptul ca nu am, ca toti ceilalti, spaima foii goale asternuta-n fata.
Probabil din inertie. Din inertia considerarii cuvantului drept panaceu. Pentru ca durerea, sentimentele, amintirile nu se duc cu nici un chip nici daca spui, nici daca scrii. Ramai pe vecie cu gustul amar si cu imaginile in fata ochilor mintii, si se naste prematur in tine regretul ca nu mai ai si o alta viata in care sa nu mai faci greselile pe care le faci in asta. Pornind de la cele mai marunte, de la pioneza pusa pe scaunul invatatoarei si mergand pana la casatoria cu persoana nepotrivita.
Scrii, oftezi, te simti usurat. Ai impresia ca, in loc sa faci o groapa in padure si sa-ti versi amarul acolo, daca l-ai scris si i-ai dat drumul pe apa Internetulu, s-a dus. Dar intrebarile iti raman si, peste ceva vreme cand reapar, te intorci mirat la texul scris incercand sa intrezaresti raspunsul pe care l-ai banuit atunci, cuprins de febra scrisului. Uneori iti amintesti, alteori nu. Citesti din nou totul, retraiesti inca o data totul, si nu te vindeci. Aceleasi reminiscente, acelasi nod in gat.
Cu niste ani in urma, imi staruia in minte inceputul de fraza “ce frumos ar fi fost daca…”.
Unele s-au intamplat de atunci, pentru ca a curs indeajuns de mult nisip din clepsidra. Si poate ca a fost frumos, poate ca n-a fost, dar m-au facut macar sa uit o vreme de aceste cuvinte. Privesc inapoi si vad ca a fost frumos, e drept, dar extrem de putina vreme. Si mai vad ca sunt un animal tare ciudat, care se simte din ce in ce mai bine singur. Si, intrucat nu mai pot fi singur asa cum eram in urma cu zece ani (zece ani…), devin din ce in ce mai singur in suflet. Ma inconjor in carapacea din care imprudent am iesit cu prea de multa vreme in urma.
